Plecând la cale lungă, un moş cu-al său nepot,
Avea pus pe măgaru-i calabalâcul tot.
Păşind pe drum alene, de-odată, un drumeţ
Îi spuse-aşa,-ntr-o doară, zâmbind uşor glumeţ:
- „ De ce nu-ţi aşezi, taică, copilul pe măgar?
Slăbuţ cum e, sărmanul, nu trage la cântar!...”
Gândind c-avea dreptate, moşnegul îşi urcă
Pe saci şi pe valize nepotul şi plecă...
Dar nu merse departe că alt drumeţ, mirat,
Îi zise lu-ăla micu’, cu glasul supărat:
- „ Nu ţi-e ruşine, ţâcă, ca tinerel fiind,
Să-l laşi pe moş alături piciorul târâind?!...
Ce stai? Hai, te coboară, să urce el în loc!”
Convins de-a sa dreptate, căci răsufla cu foc,
Bătrânul se întinse ca locul bun s-apuce,
Făcându-şi mai ’nainte, pios, o sfântă cruce.
Şi merseră pe cale aşa, vreme de-un ceas,
Până ce o ţărancă le-opri încetul pas:
- „ Ia spune-mi, nu ţi-e milă de ăst’ copil sfrijit
De-l laşi pe jos să meargă? Chiar de l-ai pedepsit
Eu zic să-l iei matale acolo sus, ‘napoi!
Măgarul e puternic, vă duce pe-amândoi!”
Avea sau nu dreptate, nu mai ştia nici el,
Dar îl luă cu sine pe micul nepoţel
Şi o porniră iară pe drumul prăfuit...
Dar cum necazul, bată-l, nu vine ne-nsoţit,
Se pomeniră-n faţă cu un beţiv nervos
Ce socotea că este de-a dreptul scandalos
Să stea cei doi călare pe bietul animal.
- „ Ce nesimţiţi!... N-ajunse c-aţi pus poate-un kintal
De saci şi de valize pe el ci, fără rost,
v-aţi cocoţat în cârcă-i... Bătrâne, tu eşti prost?!
Păi, dacă o să mergeţi aşa până în vale,
Eu pun pariu pe-o vodcă că animalu-ţi moare!...”
Şi ruşinat bătrânul, şi speriat niţel,
Se coborî degrabă cu tot cu nepoţel
Căzând mâhnit pe gânduri: - „ De bine mă gândesc,
La fel ca la plecare acuma mă găsesc
Deşi-ascultat-am sfatul atâtora pe drum.
Să-mi fie mintea, oare, învăluită-n fum?...”
MORALA
Cei slabi, cei fără minte – acei ce „sunt gândiţi”,
Sunt victime eterne, sunt veşnic păcăliţi
De-o dogmă sau de-un lider. În ignoranţa lor,
Nu fac decât să fie încă o voce-n cor!
