Târându-şi, o omidă, prelungu-i trup cu păr
Pe craca fără frunze a unui jalnic măr,
Se pomeni oprită de-un fluture nervos:
- „Să nu-ndrăzneşti, urâto, să-ţi duci trupul bălos
Până aici la mine, căci o vei încurca!
Mă mir şi-acum că Cerul, în direptatea Sa,
Vă lasă încă-n viaţă tot neamul hăbăuc!
Coboară, deci, de nu vrei în pumni să te apuc!”
După o săptămână, omida deveni
Un fluture femelă cum rar mai poţi găsi.
Zburând din floare-n floare, se întâlni deodat’
Cu cel ce o jignise (acum, mai grizonat).
- „Frumoasa mea, hai spune-mi, te-am cunoscut cumva?
Căci ochii-ţi, doi luceferi, parcă îmi spun ceva...
Oh!... Simt faţă de tine un dor de ne-nţeles
Şi-aş vrea, de-ţi face cinste, să fiu al tău ales!
Îţi jur că-ţi va fi bine căci eu sunt bun, cinstit
Şi permanent în viaţă iubirii i-am slujit!...”
- „Destul!... spuse femela, fiindcă te ştiu demult
Şi vocea-ţi prefăcută nu vreau s-o mai ascult.
Deşi spui că o viaţă iubirii i-ai slujit,
Eu m-am convins că nu eşti decât un ipocrit!”
MORALA
De nu vrei ca în viaţă să-ţi fie rău, ci bine,
Nu-ţi arunca dispreţul pe cel ce nu-i ca tine!
Chiar dacă el îţi pare ca prost, urât, mişel,
Gândeşte-te c-odată ai fost exact la fel!
