Citeste si asulta cele mai frumoase povesti, povestiri, poezii, fabule, ghicitori si vorbe intelepte.
Povesti cu talc. Povestile copilariei. Ghicitoare, fabula si poezie.
colectie de parabole
povestiti audio pentru copii
povesti cu talc - acasa

Două pietricele

- povesti cu talc -

povestea celor doua pietricele

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte.

Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre.

Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara:

"-Noi suntem copiii cerului!" , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă.

"- Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!"

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere.

"Desigur" – îşi spuneau – "vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi".

Şi visau împreună: "Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. "

Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre. 

Cele două pietricele erau nespus de fericite: "Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă!"

S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. 

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate.

" Rămânem aici pentru puţin timp", şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică. 

Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă. 

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă.

"- Hei, fii mai delicat!" , strigau cele două pietricele albastre, "suntem pietre preţioase".

Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv. 

Revoltate au început să strige: "Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante?"

Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas.

Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. 

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze.

Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: "Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!"

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult.

A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul.

După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte.

Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă.

"-Suntem libere!" – au strigat amândouă în culmea fericirii. 

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci ... îi lipseau ochii.

"- Oh, nu!", au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei.

Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost. 

Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ.

Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate. 

 

Concluzie 
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu. 

La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii.

Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie. 



>> trimisa de Camelia RADU      

 
Adauga pe Facebook Trimite unui prieten Adauga pe Twitter
Citita de 1 ori
povesti cu talc despre noi contact links

Povesti Cu Talc sustine:

 

Psiholog Loredana Ionascu   Michelle - the sweet voice Editura Adevăr Divin
Patuturi copii   zambete, citate zambete, traieste zambind   Pur si simplu ... despre viata